...1889 (II)

…bulversata de atata indrazneala, ma uit in jurul meu: oamenii, trasurile trec pe langa mine, de parca nu s-ar fi intamplat nimic. „Cu atat mai bine“, imi spun si dau sa-mi continui drumul, nu inainte de-al apostrofa in gand pe tanarul impertinent. „Cine se crede? Puteam sa ridic si singura scrisoarea, n-am nevoie de ajutorul lui. Desigur, s-a uitat sa vada cui e adresata. Infamul. Ce mirsavie si cata indrazneala. Nu vreau sa-l sufar, mai ales acel ras insuportabil, care si acum imi rasuna in urechi. Haide, haide fetito, grabeste-te imi spun in gand, mai un sfert de ceas, pana vine mama mare acasa. Intradevar grabesc pasul, doar gandul ca mama mare sa ma ia la rost cu intrebari, imi face pielea sa mi se zburleasca. Ajunsa in cladirea postei, ma indrept catre un oficial, si il intreb cat timp va face scrisoarea de la Iasi pana la Bucuresti. “Doua zili”, imi raspunde plictisit oficialul. “Doua zile? E prea mult, dar n-am incotro, fie ce-o fi, ma gandesc, ii inmanez scrisoarea si banii si parasesc cladirea. Cu pasi grabiti ma indrept spre casa, unde imi dau seama ca mama mare trebuie sa fi ajuns inaintea mea, trasura fiind deja in curte. Intrand in casa, dau de Ruxandra, servitoarea noastra. “Conita, bine c-ati ajuns, coana mare de cand isi face griji, va asteapta in salon, grabiti-va!” In salon vasazica, in salon primim doar oaspeti, grabita sa nu intarzii si mai mult, deschid usa salonului, nu inainte de-mi aseza pe fata un zambet larg, poate, poate se mai imbuneaza mama mare si uita sa ma certe. Deschizand usa salonului, o vad mai intai pe mama mare, care imediat cum ma zareste imi si face un semn sa ma apropii. “Domnule Antonescu, aceasta este nepoata mea, Ioana”. La vederea oaspetelui, zambetul de odinoara imi incremeneste pe buze. "Cum e cu putinta?", imi trece prin cap, "ce bataie de joc e asta?". Barbatul surprins si el la vederea mea rosteste un “Incantat de cunostinta, domnisoara” si-mi saruta mana, “Sper ca v-a priit plimbarea” ma intreaba si se uita drept in ochii mei, asa cum o mai facuse odata, doar ca de data aceasta fara vreun ras sagalnic.

…va urma

...geniu pustiu

...el, un romantic incurabil, un visator cu principii inalte, un om universal cultivat, un patriot care nu concepea ca patria sa nu existe in eternitate...el demult a trecut in lumea celor drepti…in urma lui insa, a lasat o intreaga avere, cu care si astazi se mandreste un popor intreg…a inspirat literatura romana cum n-a facut-o nimeni altul…una din poeziile lui ma fascineaza incontinuu, si anume “Ce-ti doresc eu tie, dulce Romanie” ...da, ati ghicit, este vorba despre Mihai Eminescu /Mihail Eminovici…cum vreti voi...cel mai mare poet pe care l-a ivit si-l va ivi vreodata, poate, pamantul romanesc...

...mult mai fascinanta este insa intersiza poveste de iubire intre poet si Veronica Micle, o femeie vicleana, care in ochii mei nu merita dragostea lui Eminovici….sustin, si imi asum aceasta afirmatie, ca nici Micle nici celalalte femei din viata scriitorului nu l-au iubit pe Eminescu ca om…ci mai degraba ca posibila glorie...dorinta de a fi cantate in versurile lui, era mai presus de orice...

...trist este faptul, ca cele mai frumoase poezii eminesciene s-au nascut din suferinta poetului, ma intreb daca Junimea nu se opunea casatoriei lui Emin si a Veronicai, oare se mai nastea „Luceafarul“…suna egoist din partea mea, dar orice medalie are si reversul ei…

...cert este, si acum recititi primele doua randuri, ca acelasi om, ajunge sa moara intr-un ospiciu de nebuni...la pamant, rapus de atatea lovituri ale vietii, in cele din urma, luceafarul se stinge...

...ma intreb de ce oamenii de valoare precum Eminescu si altii, nu sunt apreciati la timp, multi dintre ei au trait in cea mai crunta mizerie posibila, merita sa te sacrifici pentru o societate care nu stie a te valora in timpul vietii?

...1889 (I)

…capul imi sta aplecat peste coala alba de hartie, e alba ca varul peretilor din odaia asta, nu ma pot abtine sa nu trec cu mana peste ea, mainile imi sunt reci, pleoapele imi tremura, simt o oboseala care-mi patrunde tot corpul. Nu-mi permit lux-ul de-a ma intinde, trebuie sa mai trimit o corespondenta, asadar inmoi pana in cerneala si incep sa scriu cu litere mari si ondulate. E liniste in toata casa, nu se aude nimic in afara de fosnetul penei pe hartie. O lacrima insa, nu vrea sa se abtina, isi face loc printre genele mele si picura pe cerneala, literele se largesc, dar nu-i nimic, imi spun, oricum nu va citi scrisoarea, numai are cum. Ma ridic in picioare, varasc scrisoarea in piept, imi iau umbrela, palaria, si dau sa ies din casa, dar nici bine n-apuc sa fac doi pasi, ca ma si zareste coana Elisabeta. “Bonjour don´soara, incotro?” ma intreaba coana Veta, ii raspund frumos ca pana la posta mare, la care o salut si dau sa plec cu pasi grabiti. E tare barfitoare coana Veta, oamenii o cam ocolesc, caci prea e iscoditoare, dar intr-un fel mi-e mila de ea. Mai am putin si ajung, la gandul ca s-ar putea sa ma vada cine nu trebuie, inima incepe sa-mi bata din ce in ce mai tare. Intr-un final, ma apropii de posta, dar o trasura trece taman pe langa mine, iar praful rascolit mi se aseaza pe rochie, ma aplec, dau sa scutur praful, insa din neatentie imi pica scrisoarea. N-a puc bine sa intind mana dupa ea, ca cineva e mai repede decat mine, o infasca si incepe s-o studieze cu nonsalanta. “ Cred ca va apartine”, imi spune imediat ce-mi vede fata mirata, se uita fix in ochii mei si mi-o restituie intr-un final. Nici n-am timp sa scot vreo vorba, ca tanarul isi ridicha chipiul, imi ureaza o zi buna si cu un suras sagalnic se indeparteaza.

…va urma

...pentru mama

"Cand esti enigma insasi a vietii mele-ntregi,
Azi vad din a ta vorba ca nu ma intelegi!"

...parcul

...cel mai probabil, va fi asa inca mult timp, nimic neobisnuit pentru vremea asta...vant, zapada, cer intunecat, frig...imi place sa merg in parc, mai ales vara, sunt niste flori extraordinar de frumoase, dar acum iarna, n-ai ce sa faci in parc, merg totusi, ma ajez pe banca, vreau sa stau zece minute, mainile imi sunt bine infipte in buzunare, privirea in pamant, ma gandesc, ma gandesc la multe, la viata, la oamenii din viata mea, la...imi suna celularul, odata, de doua ori, de trei ori, a patra oara suna scurt si dupaia se opreste, cineva trece prin fata mea, se uita uimit la mine, cu privirea aceea "Esti surda, vezi ca-ti suna celularul", sau poate e deranjat de melodia lui, cine stie, putin imi pasa, de fapt nu-mi pasa de nimic, privesc niste copii care se joaca in zapada, rad cu gura pana la urechi si se tavalesc prin ea, cred ca fericirea o simtem pe deplin numai cand suntem copii...

...imi aduc aminte de copilaria mea, tot ce parea atunci o drama, pentru mine, astazi au devenit cele mai pretioase amintiri, iubesc trecutul meu, cu tot ceea ce tine de el, si cred ca as da orice sa mai fiu macar pentru o zi copil...

...gata cu melancolia ma ridic in picioare, mi-au amortit putin, simt furnicaturi, nu conteaza, cativa pasi si totul isi revine la normal, bag mana in geanta, scot celularul, nu ma uit pe display, stiu cine sunase, ma uit in schimb la ceas, si incremenesc, trecusera doua ore...

...intrebari

cine sunt?
cine esti?
cine suntem?
care este sensul vietii?
exista viata dupa moarte?
ce se intampla cu sufletul cand paraseste trupul?

exista Dumnezeu?
a existat mereu?
pana cand va mai exista?
care este rolul lui?
unde il gasim?
putem sa-i cerem orice?
ce vrea in schimb?

cine a facut Universul?
cat de mare este Universul?
inainte de Univers ce a fost?
ce exista in afara Universului?
de unde a aparut viata pe pamant?

...pot sa raspund cinstit doar la o singura intrebare, viata n-are niciun sens, insa toti gasim unul...

...imi doresc sa fiu acolo

...uffff afara ninge, iar eu sunt departe...departe cu gandul, de abia astept sa vina primavara, preferata mea, uitati-va la acest peisaj mirific...

...verdele e culoarea mea favorita, deci nu pot decat sa iubesc aceasta poza...si sa raman visand...